Primul razboi mondial a schimbat dramatic harta politica a Europei, sistemul de la Versailles consfintind aparitia unor noi state in centrul si estul continentului, reconfigurand astfel raportul de forte din acest spatiu. Pe parcursul perioadei interbelice, regatul Roman unificat in urma anului 1918 si nou proclamata republica Turcia vor depune eforturi sistematice pentru realizarea unui sistem de aliante, avand ca scop prezervarea status-quo-lui si mentinerea stabilitatii in Balcani. Negocierile constante care s-au desfasurat intre cele doua parti, intre anii 1927-1934 vor fi finalizate prin semnarea Intelegerii Balcanice, care reunea Romania, Iugoslavia, Turcia si Grecia.

        Obiectivele politicii externe ale Romaniei au fost enuntate de catre Nicolae Titulescu, acesta subliniind interesul statului roman pentru dezvoltarea unor relatii cordiale cu alte state interesate. Raspunsul partii turce nu a intarziat sa apara, ministrul de externe turc, Tevfik Rüstü Aras, declarandu-se favorabil unei apropieri politice intre cele doua state.

    Primele convorbiri s-au purtat in anul 1927, in septembrie, intre Rüstü Aras si V. Anastasiu, ministru plenipotentiar in capitala Turciei, intrevederile decurgand in termeni cordiali. Decizia guvernului roman de a infiinta o legatie la Ankara, a marcat inceputul unei noi etape in relatiile dintre cele doua state, cea a relatiilor guvernamentale. Dupa acest moment, raporturile romano-turce au devenit tot mai stranse, la 29 mai 1930, Ion Carp fiind numit ministru titular la Ankara, iar la 30 august 1930, o delegatie parlamentara romana vizitand orasul Istanbul.

        Ideea unei intelegeri intre tarile balcanice a fost lansata pentru prima oara in cadrul Biroului International pentru Pace, cu sediul la Geneva. La congresul Biroului, desfasurat la Atena intre 6 si 10 octombire 1929, fostul prim-ministru grec, M. Papanastasiu a propus infiintarea unei uniuni balcanice. Pe baza acestei propuneri, congresul a hotarat convocarea unei conferinte neoficiale a tarilor balcanice care sa dezbata posibilitatea unei astfel de uniuni. Conferinta programata s-a desfasurat la 5 octombrie 1930 la Atena, cu participarea reprezentantilor Romaniei, Albaniei, Bulgariei, Iugoslaviei, Turciei si Greciei.

      Ideea constituirii unui bloc balcanic a fost reluata intr-o maniera hotarata si conforma cu principiile politicii externe turcesti de catre Tevfik Rüstü Aras, in luna decembrie la Geneva, unde cu prilejul sesiunii pregatitoare a conferintei dezarmarii, ministrul de externe turc a avut mai multe convorbiri cu reprezentantul Romaniei la Geneva, C. Antoniade. La 25 decembrie 1930, ministrul de externe turc era invitat sa viziteze Romania in luna februarie a anului 1931, viziti care avea sa aiba loc in primavara anului 1934.

      Cea de-a doua conferinta balcanica s-a intrunit la Istanbul in octombrie 1931, in cadrul reuniunii stabilindu-se o serie de masuri pentru colaborarea in domeniul economic, tehnic si cultural, precizandu-se totodata principiile ce urmau a fundamenta uniunea: neagresiunea, reglementarea pe cale pasnica a litigiilor internationale, asistenta mutuala, egalitatea in drepturi, neamestecul in treburile interne si independenta statelor balcanice.

     O a treia conferinta balcanica a avut loc la Bucuresti, intre 23 si 26 noiembrie 1932, fara a se ajunge insa la un consens care sa permita semnarea unui tratat. In cadrul intrevederilor, delegatia bulgara a propus suspendarea tratativelor, parasind dezbaterile invocand drept motiv faptul ca nu au fost indeplinite recomandarile anterioare privind intalnirile bilaterale consacrate examinarii statutului minoritatilor.

     Cea de-a patra conferinta balcanica s-a desfasurat la Salonic, intre 5-11 septembrie 1933, in cadrul acestei intalniri subliniindu-se necesitatea unei actiuni mai largi de lamurire a capitalelor europene, Paris, Londra si Roma. Beneficiind de sprijinul declarat al guvernului britanic si francez, prim-ministrul grec Cialdaris a vizitat in toamna anului 1933 Ankara, la 14 septembrie 1933 incheindu-se Pactul Antantei Cordiale intre Turcia si Grecia. Articolul I al intelegerii cuprindea garantii din partea Turciei privind inviolabilitatea granitelor grecesti. La 20 septembrie, premierul turc Ismet Inönü impreuna cu Aras intreprind o calatorie in Bulgaria, propunand guvernului de la Sofia aderarea la Pactul Antantei Cordiale. Guvernul bulgar a refuzat insa, vizita soldandu-se doar cu prelungirea pe inca cinci ani a tratatului de neutralitate. In aceeasi luna, ministrul de externe turc Aras a vizitat Belgradul, initiativa acestuia finalizandu-se prin semnarea la 27 noiembrie 1933 a Tratatului de prietenie, neagresiune, asistenta mutuala, arbitraj si conciliere intre Turcia si Iugoslavia. Guvernul turc lansase inca din luna aprilie 1933 o invitatie lui Nicolae Titulescu pentru a vizita Turcia, cu ocazia pregatirilor acestui eveniment, Rüstü Aras prezentandu-i lui Ion Carp, reprezentantul Romaniei la Ankara, un anteproiect al pactului de neagresiune intre cele doua state.

      La 14 octombrie 1933, Nicolae Titulescu si persoanele care il insoteau au sosit la Istanbul, dupa o scurta vizita la Sofia unde incercasera sa determine guvernul bulgar sa adere la pactul balcanic. Trei zile mai tarziu, se semna tratatul de amicitie, de neagresiune, de arbitraj si de conciliere dintre Romania si Turcia, documentul continand 22 de articole. Esenta pactului este surprinsa in primele doua articole: „Romania, Turcia, Iugoslavia si Grecia isi garanteaza mutual securitatea tuturor frontierelor balcanice” (art. 1). „Inaltele Parti Contractante se angajeaza a se concerta asupra masurilor de luat fata de eventualitati ce ar putea afecta interesele lor asa cum sunt definite prin prezentul acord. Ele se angajeaza a nu intreprinde nicio actiune politica fata de orice alta tara balcanica nesemnatara a prezentului acord, fara aviz mutual prealabil si a nu lua nicio obligatiune politica fata de orice alta tara balcanica, fara consimtamantul celorlalte Parti Contractante” (art. 2)[1].

    In documetul semnat la Ankara, este condamnata orice intelegere agresiva indreptata de statele terte impotriva Romaniei sau Turciei, statul turc angajandu-se pentru prima oara, ca in cazul in care Romania va fi atacata, sa-i acorde mai mult decat stricta neutralitate.

   Cu ocazia deschiderii noii sesiuni parlamentare, in dircursul inaugural de la 1 noiembrie 1934, Mustafa Kemal Atatürk spunea: „Intelegerea Balcanica constituie un important document menit sa garanteze statelor balcanice un mare respect reciproc. Este evidenta valoarea documentului amintit din punct de vedere al apararii inviolabilitatii granitelor statelor balcanice”.[2]

   Pactul Balcanic a fost completat prin statutul Intelegerii Balcanice din noiembrie 1934, prin acordurile militare „in trei” din noiembrie 1936 si „in patru” din noiembrie 1937, in urma elaborarii statutului infiintandu-se Consiliul Economic Consultativ.

  Intelegerea Balcanica a aparut din necesitatea apararii ordinii politico-teritoriale in Balcani, amenintata atat de forte din acest spatiu, cat mai ales de cele din afara. Alianta a functionat perfect in ceea ce privea o reactie impotriva unei agresiuni venind din interiorul regiunii, intampinand insa retineri impotriva celei de-a doua variante, ca urmare a intereselor specifice fiecarui stat semnatar, aceasta situatie obturand mecanismul transpunerii in practica a acordurilor militare.

    In ciuda rezervei exprimate de catre ministrul de externe turc, Rüstü Aras, care declara ca „Turcia in nici un caz nu va admite a se considera angajata sa ia parte la niciun fel de acte indreptate impotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste”[3], in contextul dramatic din vara anului 1940, cand URSS remisese Romaniei cele doua ultimatumuri pentru cedarea Basarabiei si Bucovinei de nord, Gheorghe Tatarescu nota „Raspusurile primite nu erau de natura sa intareasca nadejdile noastre, caci atat guvernul iugoslav, cat si guvernul grec mi-au comunicat “ca trebuie in prealabil sa se concerteze cu ceilalti aliati” si ne-au rugat in acelasi timp sa nu tulburam prin actiunea noastra pacea in bazinul dunarean si in Balcani. Numai guvernul de la Ankara ne-a raspuns franc si fara ezitare ca e gata sa-si indeplindeasca toate obligatiile izvorate din Pactul Intelegerii Balcanice. Romania nu va putea sa uite niciodata aceasta atitudine a nobilului popor turc”.[4]

[2] Mehmet Ali Ekrem, Relațiile româno-turce între cele două războaie mondiale, Editura Științifică, București, 1993, p. 49.

[3] Mihai Retegan, În balanța forțelor. Alianțe militare românești interbelice, Editura Semne, București. 1997, p. 138.

[4] Gheorghe Buzatu, România cu și fără Antonescu, Editura Moldova, Iași, 1991, pp. 92-93.

Camelia Popescu este masterand al Facultatii de Istorie, Universitatea din Bucureşti.

The copyright an the responsibility for the content of the articles belongs to the authors.