După cum un curent artistic se conturează în antiteză cu precedentul (avântul romantic urmând paşnicului şi seriosului realism), aşa şi tinerii fiecărei generaţii îşi marchează "pozitiile” pe terenuri diametral opuse predecesorilor. Astfel, continuitatea între fluxurile şi refluxurile temporale, se realizează într-o anume uniune a contrariilor, o inerentă simbioză a contrastelor. Între părinţi şi copii va exista întotdeauna un joc dublu, un joc de ascultare a principiilor părinţilor sau de adaptare la vizionarismul copiilor. Însă, în intrerstitiul temporal în care aceştia trebuie să coexiste, să găsească un "în comun”, se declanşează de multe ori turbulenţe. În locul unui armistiţiu sau al unor alianţe, se declară de multe ori război. Cu toate acestea, problematica atât de acerb dezbătută a diferenţei între generaţii nu este singura sau cea mai pregnantă dilemă a tinereţii. 

 Mai întâi trebuie să cădem de acord asupra unui adevăr fundamental. Nu toţi tinerii din fiecare cronotop posibil vor fi aceiaşi tineri, iar generalizările sunt întotdeauna sursa erorilor în gândire, dar unele puncte conexe, mişcări similare sunt remanante. Tinerii vor fi (aproape întotdeauna) mai degrabă făţarnici, decât umili. Ei se văd ca locuitori norocoşi şi unici a unei stări de graţie -  aparţin nemuririi, unei tinereţi perpetue şi cunoaşterii rotunde, definitive a lumii. Gesturile lor sunt de multe ori smucite, cuvintele le sunt iuţi, iar viziunile (pururi schimbătoare) le sunt extreme. Însă, de multe ori, această frumoasă şaradă a atotputerii este însoţită de o mare "eroare” de scenariu, ca un ochi sărit în croşetarea celui mai frumos pulover. Deşi tinerilor nu le poate fi cerută o fiinţare sub pendulul necruţător al timpului, o conştientizare a "consumarii prea iuţi”, a propriei lor arderi, li se poate însă impugna autosuficienţă. Aceşti oameni ce vieţuiesc o vreme (vremelnic) "în afara timpului”, pentru care anii trec întru împlinire şi creştere şi nu întru decădere şi scădere, uită procesul esenţial de "construire” a sinelui.Vanitatea tinereţii, ca o cameră a oglinzilor, îi limitează uneori suprafeţelor. Ignorând lumina farului din care îi privesc protector "batranii”, precum şi amânând procesele sâcâitoare ale învăţării (repudierea cărţilor, ironizarea profesorilor, denigrarea studiului, evitarea dificilului), tinerii mizează pe o carte pe care nu o au decât o rundă. Eternitatea.

Poate părea ironic cum acest eden iniţial dat omului (al feţei netede, al picioarelor iuţi, al avântului, al mâinilor puternice) este dat lui când nu ştie cum să îl folosească. Când îl iroseşte sub semnul “de la sine înţelesului”. Astfel se explică, poate, invidia melancolică, resentimentul obosit sau din contră, dorinţa de a-i modela şi îndruma a celor mai în vârstă. “Batrânii” sunt doar nişte tineri nelămuriţi - cum de toţi fluturii zilelor de vară au zburat aşa repede?

 Precum am sugerat anterior - aroganţa şi încrederea fără graniţe în puterea lor nelimitată este o clauză esenţială pentru a fi, cu adevărat, tânăr. Pentru că dacă există ceva mai rău decât tinerii care îşi epuizează inconştient elixirul clipei de veşnicie oferite, această este existenţa celor ce se nasc deja obosiţi. Şi sunt mulţi tineri ce se nasc obosiţi. Tineri care iau în derâdere energia celorlalţi, care se dezbracă de ţinută lor copilărească, vrând a îmbrăca robele părinţilor. Ei vor să sară o etapă pentru a ajunge la cea care presupune doar resemnarea fugacitatatii precedentei. Sunt ca nişte invitaţi la o petrecere care apar după ce tortul a fost tăiat, dansurile dansate, zâmbetele zâmbite. Prin aceasta nu vreau să sugerez că maturitatea sau cărunteţea sunt timpurile ratării, ale nefericirii ne-tinereţii. Încerc să ilustrez cum o maturitate în absenţa unei usuratati a tinereţii este una sterilă, una la care nu te poţi raporta visceral, autentic. Pentru a ajunge în vârful celui mai înalt munte din lume, pentru a trage în gol în plămâni aerul ce de mult nu mai conţine oxigen şi a pluti în aspatialitatea înălţimii, trebuie să îţi aminteşti cum ai trecut de primele cote. Cum arată totul la 100 de metri înălţime. Altfel cucerirea vârfului nu îţi aparţine, nu ţi-o poţi nicidecum asuma, interioriza. De asemenea, nu trebuie să ataşăm adjective limitante vârstelor vieţii. Tinereţea nu e mai “bună” decât maturitatea sau viceversa. Privite de un ochi exterior, îndepărtat, cele două par a fi doar un şir de puncte ce se unesc într-o linie fugace şi melancolică. Doar că fiecare este o etapă eminamente distinctă, care trebuie parcursă plenar, succesiv, fără ocolişuri. A fi matur fără fi tânăr este doar aparent o scurtătură. În realitate este un drum înfundat. 

Mai există însă încă un pericol în afara celor numite - cel al timpurilor moderne. A fi tânăr acum e aproape echivalent cu a fi un scriitor în plin romantism. Spleen, melancolie, furtună şi avânt (dar fără adâncime), noapte. Tinerii de acum înainte de a întreprinde o acţiune, înainte de a porni într-o călătorie, înainte de a auzi o prelegere - au conştiinţa acută a zădărniciei. Nu vor putea schimba lumea. Nu vor putea iubi cu adevărat. Nu vor putea să aibă slujba vieţii lor. De ce? Pentru că ei sunt întotdeauna mai buni decât ofertele ce le sunt oferite. Sau, o primejdie încă mai subtilă, este aceea de a crede în mod oficial în disponibilitatea lor pentru toate acestea -  pentru a schimba lumi, pentru a iubi cu adevărat (neţărmurit şi patologic dupa cum se sugerează în toate formele de popularziare a iubirii - filme, muzică, romane) şi pentru a avea o slujbă cu adevărat relevantă sinelui lor - fără însă a o face vreodată. Cunosc tineri care cred cu tărie în deschiderea lor, în spiritul lor liber, în puterea de a se asocia şi de a lega prietenii cu oricine, dar care în realitate au prejudecăţi tipice şi o societate restrânsă de prieteni. Cunosc tineri care plâng la filme romantice, se emoţionează când aud melodii frângătoare de inimi şi, declarat sau interiorizat, cred în deschiderea lor către o iubire posesivă şi epuizantă, dar care în realitate menţin mereu pereţi de apărare, acţionând în defensivă şi ajungând să aibă relaţii ce mizează mai mult pe confort decât pe pasiune mistuitoare. Cunosc tineri care au idei îndrăzneţe şi cunoştiinţe întinse despre nenumărate subiecte, care au un simţ estetic real şi abilităţi practici, dar care se complac în slujbe ce nu le explorează potenţialul susţinând că "nu se poate” sau aruncând vina pe sisteme şi lumi şi împăraţi. Cunosc tineri care parcurg străzile oraşului în fiecare noapte, care merg la fiecare eveniment popular şi care încearcă tot ce e nou, dar ce sfârşesc prin a simţi inutilitatea existenţei mai profund decât un scritor existenţialist. 

Imaginea tinerilor contemporani despre ei înşişi este una foarte disproporţionată. Una care ar putea să îşi găsească o simetrie şi o măsură, dacă în lumea modernă ar mai fi timp. Dar la viteza cu care informaţiile străbat eterul, la cantitatea de ştiri, mode şi tehnologii care inundă “zilnic-ul” fiecăruia, timpul s-a lichidizat. De multe ori, tinerii noştri sunt “luaţi pe sus” de vremi şi purtaţi .. niciunde.

--

Gheorghe S. Elena Mihaela este studenta la Facultatea de Litere, sectia Comunicare si Relatii publice, anul I.

The copyright an the responsibility for the content of the articles belongs to the authors.