Imparţialitatea presei a fost un subiect amplu dezbătut în numeroase rânduri. Fetullah Gulen spunea: „mijloacele de comunicare nu trebuie să se pună în slujba unor fantezii individuale, căci principala lor menire este să lumineze naţiunea.” Intr-adevăr, acesta este modul în care mass-media ar trbui să acţioneze şi toată lumea o ştie. Cu toate acestea, lucrurile nu stau tocmai aşa.

Revoluţia din Decembrie 1989 a marcat nişte schimbări profunde in societatea românească şi a acordat un drept demult visat de către jurnalişti: libertatea presei. Drept urmare, au apărut din ce în ce mai multe publicaţii şi televiziuni, unele specializate pe anumite domenii (ştiri, muzică, modă etc.), altele cu audienţă generala. Singurul lucru pe care îl au cu adevărat în comun toate aceste media este independenţa faţă de orice instituţie politică, partid sau regim politic, independenţă pe care au declarat-o şi au susţinut-o încă de la formare.

Probabil nicio o altă decaraţie nu ar fi fost mai pe placul unui popor care, decenii de-a rândul, a trebuit să asculte şi să citească ştiri despre un singur partid, un singur om şi o singură ţară.

Totuşi, acest “statement” sună mult prea bine pentru a fi adevărat...poate pentru că nici nu este. E în natura umană să ai preferinţe, afinităţi şi înclinaţii spre anumite persoane/doctrine. Insă, dacă acest ”bias” depăşeşte barierele individuale şi se instituţionalizează, devine o adevărată problemă, problemă care se acutizează atunci când este ignorată.

Este de domeniul evidenţei că instituţiile media care îşi strigă cel mai tare independenţa sunt şi cele mai puternice susţinătoare ale unui candidat, fie doar prin anumiţi jurnalişti, fie prin toate ştirile pe care le emit. Cu toate că legile CNA cu privire la echidistanţa canalelor media, mai ales pe durata campaniilor electorale, sunt destul de stricte, abaterile pot fi întâlnite la tot pasul.

 În această situaţie este clar ca prima soluţie la care s-ar gândi oricine (încercarea de a forţa canalele media să rămână echidistante prin legi sau regulamente) a fost deja încercată şi a dat greş.

 Astfel, o a doua soluţie ce apare ca viabilă ne conduce spre un popor pe care opinia publică l-a blamat în repetate rânduri pentru ”McDonaldizarea societăţii”, poporul american.

Statele Unite par să-şi fi dat seama (incă o dată) înaintea tuturor că presa nu poate fi echidistantă. În loc să-şi amăgească publicul cu pretenţia prezentării faptelor şi nu a servirii unei interpretări puternic colorate politic, canalele media americane îşi declară dintru      început afilierea la o anumită doctrină politică. În acest fel, încă de când individul a deschis un ziar sau a ales să urmărească un talk-show ştie la ce să se aştepte.

Însă, chiar şi în această situaţie rămâne pertinentă întrebarea: ”Unde poate publicul să găsească informaţii şi nu interpretări? ” Răspunsul este unul dezolant: nu în media, ci doar pe baza cercetării individuale. Oricât de trist ar putea suna, răspunsul deschide perspective noi şi rezolvă, poate, şi alte probleme.

Individul cu adevărat interesat să-şi exercite dreptul de a vota şi, mai mult, de a fi convins că votează pentru interesul său, va efectua cercetări pe cont propriu cu privire la candidaţii care i-au atras atenţia. Astfel, se elimină şi posibilitatea votului neinformat şi a votului impulsionat de ”spirala tăcerii”.

Mai mult, publicul interesat va petrece mai mult timp ascultând declaraţiile candidaţilor (poate chiar va participa fizic la conferinţele de presă susţinute de aceştia) decât ascultând declaraţii deja digerate de jurnalişti. Pe lângă asta, o oarecare independenţă a publicului este neapărat însoţită şi de o exigenţă crescândă a aceastuia, exigenţă căreia candidaţii trebuie să îi facă faţă; aşadar, candidaţii vor trebui să fie mai bine pregătiţi şi să dea socoteală nu opiniei publice dirijate de jurnalişti, ci direct publicului.

Ulterior cercetării şi informării pe cont propriu, individul poate să aleagă acel canal media aflat în concordanţă cu preferinţele sale, însă va şti că face acest lucru doar pentru a-şi întări convingerile, nu pentru a căuta răspunsuri şi informaţii.

Realist vorbind, soluţia propusă nu este aplicabilă în România în viitorul apropiat. Poporul român încă este capabil să creadă în independenţa presei, încă vrea sa creadă în această independenţă. Recunoaşterea afilierii la o anumită doctrină constituie un risc prea mare pentru orice institutie media românească. Cu toate acestea, la un moment dat, cand publicul va fi scăpat de amintirile ante-decembriste şi se va fi maturizat suficient, vor fi nevoite să o facă, chiar cu riscul de a-şi pierde o bună parte din audienţă.

Adriana Tică este masterand în Comunicare şi Relaţii Publice, SNSPA.

The copyright an the responsibility for the content of the articles belongs to the authors.