Reflecții asupra problematicii burqăi în spațiul Europei Occidentale

La mijlocul secolului al XV-lea, o dată cu căderea Constantinopolului, vechiul model de lume al creștinătății era în criză. Mai toți gânditorii creștini ai vremii priveau islamul drept o „necredință” ce trebuia respinsă violent, pe câmpurile de bătălie militară ori teologică. Însă, printre câțiva lucid scholars, Nicolaus Cusanus a gândit în adecvare cu semnele timpului, care, de la situația religioasă la apropiatele descoperiri geografice, anunțau o nouă Europă ce va avea de integrat în conștiință tema pluralismului religios și cultural. Ceea ce Nicolaus Cusanus înțelesese, în secolul al XV-lea, că trebuie să se întâmple, se dovedește a fi extrem de greu de admis pentru contemporani: este vorba despre pacea între religii (de pace fidei) [1].

În epoca modernă, politica s-a definit în primul rând prin lupta de emancipare de sub tutela religiei. „Ieșirea din religie”, despre care vorbește Marcel Gauchet, „reprezintă trecerea într-o lume în care religiile continuă să existe, dar în interiorul unei forme politice și al unei ordini colective pe care nu le mai determină”[2]. Însă nu în toate cazurile: în islam nu se prevede separarea bisericii de stat, ceea ce îi determina pe occidentali să considere această religie ca reprezentând o ideologie totalitară, ce nu ar putea deveni nicicând compatibilă cu lumea vestică. Așadar, care sunt șansele de a elimina anumite conflictele culturale, în condițiile în care Occidentul nu face decât să încerce să-i transforme pe străinii musulmani stabiliți aici„după chipul și asemănarea sa” și nu le permite să-și respecte în totalitate valorile și regulile religioase?

În condițiile unui flux de imigranți arabi în Occident, subiectul interzicerii portului burqăi și al niqab-ului a devenit predominant in dezbaterile politice naționale din țările Europei vestice și nord-vestice, cu precădere în Franța și Belgia. Belgia a devenit prima ţară occidentală care a interzis purtarea vălului integral islamic în spaţiul public și, deși Franța începuse discuția privitoare la un astfel de proiect cu mult timp înainte, a secondat Belgia în privința adoptării propriu-zise a legii. Parlamentul francez a adoptat definitiv, în luna septembrie a acestui an, proiectul de lege care interzice purtarea vălului islamic integral în spaţii publice, măsura urmând să intre în vigoare în primăvara anului 2011. Nici textul francez, nici cel belgian nu se referă în mod explicit la vălul integral islamic, ci la "disimularea figurii în spaţiul public"; totuși, este indubitabil faptul că respectivele legi vizează, în principal, populația musulmană.

Dezbaterea politică din Belgia, în jurul portului vălului integral este esențialmente de origine politică și partizană, lăsând organismelor non-etatiste puțin loc pentru a influența în orice manieră această decizie. Nici comunitatea vizată în mod principal de această legislație, nici asociațiile care apără Drepturile Omului nu sunt luate în considerare în procesul decizional. Dezbaterea din Franța pare, de asemenea, a fi de origine politică și non-populară. Ea nu răspunde în mod clar unei probleme majore reale a societății. Aici regăsim mai degrabă un clivaj dreapta/stânga, comparativ cu cazul belgian. Dreapta se axează pe teme de securitate și identitate, pe când stânga pe prioritățile socio-economice.

Din punctul nostru de vedere, există trei aspecte esențiale ale problematicii, relevate în cadrul acestei discuții:

1) Neliniștea determinată de încălcarea valorilor republicane sau democratice.

Criticii acuză că burqa are un caracterul degradant pentru condiția femeii. Totuși, în numele unei anumite forme de libertate a opiniei și a libertății vestimentare garantate într-un regim democratic, unii se pot situa contra interzicerii burqăi. A-i impune femeii a nu purta o anumită ținută înseamnă a te situa pe același nivel cu state precum Iran, care impun o ținută particulară și obligatorie. Statul nu trebuie să se impună prin forța conformismului religios sau cultural (hard power) ci, din contră, valorile republicane trebuie să inducă o formă de moderație (soft power).

Trebuie să evidențiem diferența notabilă față de sistemul englez care, contrar Franței și Belgiei, nu reclamă o asimilare a noilor imigranți, ci ei sunt, mai degrabă, adepții unui multiculturalism. Astfel, statul nu se implică în practica religioasă care este considerată a ține de domeniul privat.

2. Teama de ascensiune a islamo-fobiei.

Această formă de reacție provine în principal din partea asociațiilor de musulmani, prin intermediul comunicatelor de presă, care văd în această acțiune anti-burqa un pretext de discriminare și stigmatizare a comunității lor și în același timp, constată o recrudescență a violențelor împotriva lor.

Subiectul burqăi ascunde, de fapt, temeri precum imigrația sporită a musulmanilor, cooptarea sectară sau terorismul. Carl Schmitt afirma ca politica nu poate exista decât dacă există un „dușman” comun, fie el real sau virtual, intern sau extern, pentru a conferi legitimitate si coeziune unui grup de indivizi, de „prieteni”; astfel avem și în situația analizată două tabere care par ireconciliabile iar celebrul criteriu politic „prieten-dușman”[3], al lui Carl Schmitt pare a contura perfect această situație. Ar putea fi, totuși, asociată situația actuală a musulmanilor veniți în Occident cu cea a evreilor din Germania nazistă, doar că tratată în termeni jurisdicționali diferiți? Putem, oare, vorbi de un fenomen care ar putea fi numit „ghetoizarea musulmanilor”?

3. Atitudinea acestor femei

Un al treilea aspect al problemei reiese direct din situația acestor femei purtătoare de văl, care îndură în mod concret respingerea din viața în comunitate, numai din cauza portului lor. Am luat la cunoștință cazul unei artiste franceze care, timp de câteva luni, a purtat vălul integral în timpul ieșirilor sale în public. Experiența sa este edificatoare, ea descriind respingerea continuă al cărei obiect a fost, repulsia manifestându-se de la insulte până la agresiuni fizice. Astfel, se pune următoarea problemă: aceste femei îndură un astfel de tratament în mod voluntar sau putem aduce în discuție problema constrângerii din partea familiei?

Într-un articol acordat ziarului francez Liberation, John Bowen, antropolog american specialist în Islam, declara: „Burqa relevă, înainte de toate, căutarea identității personale. Și acesta este un fenomen reversibil. Este foarte posibil ca un număr mare de femei să revină asupra deciziei lor în câteva luni sau ani. Sunt convins că trebuie să lăsăm timpul să-și facă treaba și să oferim indivizilor dreptul de a decide pentru ei înșiși în privința obiceiurilor lor vestimentare. A interzice burqa în autobuz, înseamnă a stigmatiza o populație și a transforma voalul integral in simbol de rezistență împotriva opresiunii etatiste”. [4]

Concluzie

“Ce vor face? Unde îi punem?”[5] – acestea sunt aspecte esențiale care îl preocupă pe politologul italian, Giovanni Sartori, când se interesează de fenomenul migrației musulmane; aceste  întrebări rămân în continuare deschise în Occidentul zilelor noastre, care se află în fața necesității de a absorbi un număr mereu crescând de străini. Monomania europenilor este „islamizarea” societăților în care trăiesc; temerea principală de care ei se lasă conduși este că dacă nu opresc emigrația, vor pierde Europa. Există, de asemenea, convingerea că în sânul tinerilor musulmani aflați în Europa este antrenată o puternică radicalizare, pentru înfăptuirea Jihadului, fapt ce nu face decât să intensifice conflictul. Toate acestea, combinate cu succesul mediatic incontestabil al acestei campanii politice – având în vedere amploarea impresionantă, de nivel internațional, pe care a luat-o procesul, constatând intensitatea dezbaterilor și pasiunilor pe care le-a ridicat și urmărind actorii implicați la diferite niveluri – duc la o dificilă problemă de gestiune a acestei crize la nivel internațional. Occidentalii nu acceptă diferențele culturale, ceea ce ar duce la conciliere, ci vor să se impună în fața străinilor, ceea ce nu face decât să denatureze într-un conflict mai puternic.

[5] Giovanni SARTORI, Ce facem cu străinii?: pluralism vs. multiculturalism:eseu despre societatea multietnică, trad. Geo Vasile, București, Humanitas, 2007, p. 140.

Măntărău Daniela-Iuliana este studenta la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București, anul al III-lea.

The copyright an the responsibility for the content of the articles belongs to the authors.