.. parea mereu fericita in felul ei dupa fiecare ploaie. “Ce triste sunt florile de Nu-Ma-Uita!” exclama fetita in timp ce cateva flori mici si albastre se plecau in fata adierii vantului. Dar nu mai era plecaciunea unei regine in fata regelui mult asteptat. Era o plecaciune cauzata de durere. Pana si  vantul se schimbase. Se simtea. Pe fata fetitei, prin iarba, pana si rochita ei galbena, rupta    intr-un colt simtea totul.

Dar fata zambi si isi continua drumul. Nu vroia sa se opreasca. Stia ca undeva va gasi si ea un loc unde sa stea. Si, cu toate ca  rochita ei galbena isi pierduse din culoare, iar ceva din inclinatul florilor si din adierea vantului ii demonstra ca nimic nu e asa cum stia ea, totusi sufletul ei ii spunea ca lucrurile nu s-au schimbat chiar atat. Ca, undeva, mai exista ceva neschimbat. Ceve ce asteapta sa fie descoperit.

 La intrarea in sat privelistea nu era mai incurajatoare. Zidurile putinelor case ramase nedistruse se inclinau ca si cum ar fi vrut sa-si ceara scuze pentru greselile umanitatii. “Sau parca isi plang mortii” ii trecu prin gand fetitei.

Deodata,fetita observa ca langa fantana darapanata se afla un alt copil.O alta fetita. “Ce bine,nu sunt singura!” se gandi copila in timp ce alerga spre fantana. In acelasi timp, ca prin miracol, inima ei incepu sa bata mai rapid, dar nu de frica,  ci de bucurie si picioarele ei alergau ca si cum nu ar fi avut stapan, iar prin minte ii treceau amintirile lucrurilor bune. Zidurile pareau sa prinda viata, iarba era iarasi bucuroasa si verde ca in zilele cele bune, iar florile de Nu-Ma-Uita chicoteau fericite in rochitele lor albastre soptind “Vine regele Vant!Haideti sa ne leganam usor in bataia lui”. Undeva, departe, ceva din natura parea sa suspine de fericire, asa cum nu a mai    facut-o de mult timp.

Fetita ajunsese la fantana. Cealalta fata avea o rochita verde cu flori rosii, micute. Privirea ei semana cu o flacara in primele ei momente de viata; cand este vie, patrunzatoare, si se inalta la limita ei suprema, pentru ca apoi sa coboare linistita stiind ca si-a indeplinit menirea.

Cele doua fetite s-au privit mult timp. S-au analizat. Nici una nu stia ce sa spuna. Sau poate tacerea spunea deja mai multe decat era nevoie.

“Esti prima persoana pe care o vad de mult timp” zise fetita  in galben. Dar fetita de la fantana nu rapunse. Se multumi sa zambeasca, cald si frumos, cum nu o mai facuse de mult. Si sa priveasca in departare spre campiile verzi odata pline de flori mici si albastre.

“Ai locuit aici?”continua fetita in galben. “Eu eram in trecere. Auzisem ca aici sunt cele mai frumoase flori de Nu-Ma-Uita. Ca albastrul lor se imbina perfect cu verdele ierbii, iar vantul considera acest loc privilegiat, si trece adiind cu blandete peste petalele mici si fragile. Iarba se bucura din plin de fiecare strop de ploaie, iar oamenii sunt multumiti de viata lor. Locul acesta reprezinta frumusetea, linistea si pacea. Sau cel putin asa era inainte. Dar cred ca natura poate uita raul facut. Natura e buna. Poate uita totul. Si oamenii se pot schimba. Nu crezi?!”

Ochii fetitei in verde s-au umplut de lacrimi.

“Eu nu sunt de aici.”incepu sa vorbeasca fetita de la fantana. “Eu am fost peste tot si totusi nicaieri. Am umblat in toata lumea sa caut ceva in sufletul oamenilor, sa le aduc speranta si pace. Cu un zambet, cu o floare. Sa ii fac sa priveasca in jur, la natura, la tot ce are ea mai frumos de oferit. Si am ajuns in sfarsit si aici. Cred ca durerea florilor albastre a induplecat vantul sa ma poarte pana aici. As vrea sa schimb ceva la locul acesta. As vrea sa schimb ceva in toata lumea. Oamenii s-au pierdut in intuneric si nu vor sa gaseasca drumul inapoi spre lumina. Calea este prea lunga. Iar Natura deplinge drama celor ce candva o adorau, si nu doreau sa o schimbe. Se gandeau inainte sa o distruga. Dar, uite,  s-au distrus singuri ! Oamenii si-au pierdut traditiile, valorile, nu mai stiu sa vorbeasca unii cu altii. Indiferenta, dorinta de a avea totul a pus stapanire pe ei. Prea multa distrugere...prea multa tristete. Si eu nu pot face nimic...”. Fetita in verde isi intoarse privirea spre fetita in galben. Ochii ei plini de lacrimi asteptau un raspuns, o contrazicere a vorbelor ei.

Cele doua fete s-au privit asa mult timp in timp ce vantul trecea peste ele ca si cum ar fi fost acolo dintotdeauna, ca si cum ar fi fost parte din decor.

Deodata, fetita in galben o prinse pe cealalta de mana si ii zise zambind: “Eu cred ca se poate schimba ceva. Eu cred ca Natura poate ierta. Si mai cred ca oamenii se pot intoarce pe calea luminii. Au nevoie doar de cineva care sa-i ghideze. De cineva care stie sa zambeasca, de cineva care nu a uitat trecutul, inceputurile si ce inseamna un ajutor. De cineva care sa ii ajute sa isi aminteasca. Da, eu cred ca oamenii au gresit. Dar mai cred ca fiecare are dreptul la iertare. Hai sa vedem lumea! Hai sa colindam satele si orasele si sa ii invatam pe oameni sa ierte si sa se cunoasca. Hai sa ii invatam sa isi aduca aminte ce anume e important in viata. Hai sa facem acest lucru impreuna!”

Fetita in galben o stranse usor de mana pe fetita de la fantana si zambi plina de speranta in timp ce astepta raspunsul. Cealalta fetita incepu sa zambeasca usor, usor pana ce zambetul ei ajunsese un ras cristalin si duios, un ras de veselie cum demult nu se auzise prin locurile acelea.

“Da, hai sa colindam lumea”, raspunse fetita in verde. “Hai sa le reamintim oamenilor ce frumos era pamantul acesta odata. Numele meu e Dragoste. Dar al tau?”

“Eu sunt Toleranta” zambi fetita in galben.

Cele doua fete incepura sa mearga usor spre iesirea din sat, inspre covorul verde cu model de flori albastre. In timp ce se tineau de mana, zambind si privindu-se, vantul adia, iar florile incepeau sa se indrepte. Undeva, in departare, un miel privea la cele doua fetite. Apoi incepu sa coboare dealul, usor, ca si cum totul era deja ca in vremurile cele bune.

e-mail: Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza